TARTARIA TABLETS

3. Punerea sub semnul întrebării a unora dintre miturile legate
de aceste artefacte mitice

h) Datarea oaselor cu radiocarbon: calibrat 5370-5140 BC

Tărtăria-Gura Lunci este un sit foarte important cu straturi de cultură ce ajung la o grosime de aproximativ trei metri, în unele părţi chiar până la patru metri. Au foat excavate patru nivele. Cel mai adânc aparţine culturii Starčevo-Criş. Cel de-al treilea aparţine unei locuiri Vinča B. Cel de-al doilea aparţine culturii Petreşti-Turdaş. Primul aparţine culturii Coţofeni asociată cu cultura Baden şi cu alte culturi, probabil indo-europene, culturi care au înlocuit neoliticul şi eneoliticul pe cuprinsul întregii Europe de sud-est.

Din trei puncte de vedere, tăbliţele de la Tărtăria nu sunt artefacte datate arheologic cu siguranţă:

zvonurile legate de datarea lor cu radiocarbon;
stratigrafie nesigură din interiorul gropii;

localizarea nesigură a gropii în stratigrafia săpăturii conduse de Vlassa.

I. Zvonurile legate de datarea lor cu radiocarbon

În ceea ce priveşte datarea cu radiocarbon a tăbliţelor majoritatea cercetătorilor sunt foarte precauţi şi niciodată nu menţionează vreo analiză directă cu C14 a acestora. De exemplu Marija Gimbutas, în Zeiţele şi zeii Vechii Europe afirmă că “Prin analogie (italicele îmi aparţin) cu datări calibrate cu radiocarbon pentru nivelele timpurii ale culturii Vinča din cadrul altor situri (italicele îmi aparţin), datarea celui mai de jos nivel de locuire nu poate fi mai târzie de începutul mileniului al V-lea”.
Alţi cercetători au fost mai puţin prudenţi în ceea ce priveşte pretenţia existenţei unor rezultate prin datarea directă cu carbon radioactiv a acestor tăbliţe. Iar unii romancieri au fost mult mai puţin prudenţi şi pe baza unei presupuse analize C14 au pretins că tăbliţele îi menţionează pe zeii Enki şi Ur, cu cel puţin 1.000 de ani înainte de textele cuneiforme sumeriene corespondente.
În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60. În plus, potrivit mai multor arheologi români, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu câteva ore de finalizarea săpăturii. Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului. Doar ulterior, după îndepărtarea stratului de calcar a observat că aceste tăbliţe erau inscripţionate. Nu se cunoaşte la ce temperatură şi cât timp au fost arse. Realitatea este că în urma acestui tratament tăbliţele de la Tărtăria nu vor mai putea trece niciodată un test cu C14: stresul termic a compromis calitatea de bază a argilei indispensabila unei analize cu carbon.
Vlassa nu a fotografiat tăbliţele înaintea introducerii acestora în cuptor şi nu a menţionat această întâmplare nefericită nici în raportul de săpătură preliminar şi nici în articolele ulterioare. De asemenea a refuzat să discute această situaţie cu colegii şi prietenii apropiaţi. În articolul său a notat doar că tăbliţele au fost “arse uşor”. De fapt culoarea roşiatică ce le este caracteristică ar fi putut rezulta din arderea accidentală de la muzeu. Alţi cercetători consideră cu tăbliţele nu sunt arse dar nu înţeleg care este baza lor documentară.
Acest accident nefericit nu a afectat doar reputaţia lui Vlassa ci şi pe cea a tăbliţelor şi a Scrierii dunărene. Unii cercetători susţin că tăbliţele nu au fost descoperite de către arheologul clujean la Tărtăria, ci în subsolul Muzeului din Cluj în una dintre cutiile aflate în custodia sa ce conţinea descoperirile Turdaş ale baronesei Zsófia Torma.

Arderea accidentală în cuptor sună ca o poveste convingătoare, dar are „un vierme” ce lucrează din interior. Tăbliţele nu pot fi analizate prin intermediul metodei C14 nu din cauza stresului termic ci deoarece au fost confecţionate mai ales din nisip. Compoziţia argilei nisipoase este confirmată de o analiză efectuată de Departamentul de Mineralogie a Facultăţii de Biologie şi Geologie a Universităţii din Cluj la solicitarea Prehistory Knowledge Project. Tăbliţele nu conţin deloc sau aproape deloc carbon astfel că nu se poate determina cronologia lor isotopică.

O examinare microscopică a tăbliţelor efectuată de Departamentul de Mineralogie a Facultăţii de Biologie şi Geologie a Universităţii din Cluj a indicat faptul că acestea au fost suferit şi un tratament cu acid la Muzeu imediat după descoperirea lor, ceea ce le-a modificat şi slipul original. În prezent argila prezintă o culoare castaniu-roşiatică şi este cristalizată având aspectul unei tuf calcaros.

II. Stratigrafia nesigură a tăbliţelor în interiorul gropii

În ceea ce priveşte stratigrafia nesigură a tăbliţelor în interiorul gropii, singurele informaţii provin din raportul preliminar de săpătură publicat de Vlassa în anul 1963 în revista Dacia. Însă din păcate arheologul a fost preocupat mai mult de emiterea unor consideraţii referitoare la influenţele mesopotamiene în Transilvania decât de descrierea săpăturii şi a descoperirilor.

Aşa cum a observat deja Emilia Masson, raportul lui Vlassa nu include nici o reproducere in situ a importantului morman de oase şi artefacte sau a modului în care arătau când au fost descoperite pe fundul gropii. Nu cuprinde nici un raport asupra circumstanţelor descoperirii, nici asupra locaţiei exacte a descoperirilor. Singura dovadă disponibilă este o fotografie întunecată, unde o săgeată indică “înspre ‚groapa rituală’, săpată în loess-ul galben, în care au fost găsiţi idolii şi tăbliţele de lut”.

III. Localizarea nesigură a gropii în stratigrafia săpăturii conduse de Vlassa
Dacă poziţia stratigrafică a tăbliţelor în interiorul gropii este nesigură, acelaşi lucru se poate spune şi despre însăşi poziţia stratigrafică a gropii. A fost identificată în cadrul stratului de lut galben ceea ce înseamnă că poate fi localizată între nivelul 11 (după observaţiile lui Vlassa) şi nivelul 6: de la stratul cu groapă-locuinţă Vinča B1/B2 la faza AB a culturii Petreşti.
Această nesiguranţă este ciudată deoarece, aşa cum s-a mai afirmat înainte, Vlassa a efectuat săpături la Tărtăria cu scopul de a obţine informaţii stratigrafice bune, în vederea unei mai bune înţelegeri a descoperirilor de la Turdaş.

În concluzie, putem observa că cele trei puncte slabe ale cadrului prezentat de Vlassa (zvonurile legate de datarea tăbliţelor cu radiocarbon, stratigrafia lor nesigură în cadrul gropii şi localizarea stratigrafică nesigură a gropii însăşi) i-au determinat pe mulţi cercetători să fie sceptici în legătură cu informaţiile expuse de arheologul clujean referitoare la nivelul în care era localizată groapa, poziţia tăbliţelor în cadrul acesteia şi chiar în ceea ce priveşte apartenenţa lor la aşezarea de la Tărtăria. Unii au acuzat chiar că Vlassa a comis un fals.

Aşa cum am menţionat deja, rămăşiţele umane ce au însoţit tăbliţele continuă să fie păstrate la Cluj, în subsolul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Rezultatele analizei cu C14 efectuate de Laboratorul Departamentului “Scienzze della Terra” de la Universitatea La Sapienza la solicitarea Prehistory Knowledge Project sunt următoarele: Roma 1631 (oase umane): 6310±65 yr BP (calibrate la 5370-5140 î.Hr.)

Prehistory Knowledge Project organizează de asemenea analiza C14 a altor materiale organice descoperite la Tărtăria pentru a soluţiona controversa asupra stratigrafiei descoperirilor şi săpăturilor. Continuând analizele cu C14, în luna august 2004 Laboratorul Departamentului “Scienzze della Terra” a Universităţii La Sapienza a efectuat o datare cu radiocarbon a câtorva oase de animal descoperite în cel mai adânc nivel al săpăturii (nivelul G-16 + G-17 de la Tărtăria). Rezultatele sunt deosebit de coerente cu datarea oaselor umane şi au reîntărit ipoteza asocierii dintre înmormântare şi fundaţia unei clădiri: Roma -1655 (oase de animal) 6210±65 yr BP (calibrare 5280-5060 BC).