Acceptarea faptului că valea Dunării a dezvoltat propriul său sistem de scriere cu şapte milenii în urmă are importante repercursiuni culturale ce înlătură multe dintre ideile de termen lung referitoare la preistoria europeană, obligă la reorganizarea succesiunii ei cronologice şi modifică radical localizarea geografică a regiunilor ei de leagăn. În realitate, naşterea scrisului este dusă mult în urmă, de la  regatele şi oraşelor-state din Epoca Bronzului la satele semi-egalitare de ţărani neolitici iar centrul său de greutate trece dinspre Orientul Apropiat la Europa de sud-est.

Recunoaşterea debutului în avans al scrierii în Europa de Sud-Est determină renaşterea civilizaţiei sale corespondente: cea dunăreană. Într-adevăr, existenţa unui ars scribendi european (arta scrierii) a fost considerată unul din indicatorii capabili să determine faptul că statutul de “civilizaţie timpurie” nu mai poate fi limitat doar la acele regiuni care au atras atenţia cercetătorilor de mult timp (de exemplu Egipt, Mesopotamia, Levant, vechea vale a Indului, iar în zilele noastre Bactria Margiana din Turkmenistan şi Afghanistan, valea Yangtze în China, valea Jroft din Iran). Dimpotrivă, acest statut trebuie să se extindă pentru a cuprinde şi civilizaţiile neolitice şi chalcolitice de pe Valea Dunării. Iar un argument foarte important este faptul că, din anumite puncte de vedere, această regiune europeană ar trebui aşezată pe o poziţie proeminentă potrivit aspectelor culturale prin raportare la celelalte.