5. Pot fi datate tăbliţele prin asociere directă cu oasele umane?

 

Unii cercetători, probabil din încercarea de a explica lipsa de congruenţă a semnelor de pe tăbliţe cu aşteptările lor, au insinuat că acestea ar fi fost introduse în nivelul Vinča din nivelele mai târzii şi superioare.
Ruth Tringham şi Sarunas Milisauskas au afirmat că groapa e posibil să fi fost săpată în apropierea stratului Turdaş, fără să-i aparţină însă acestuia. Această posibilitate sugerează o datare ulterioară a tăbliţelor, în conformitate cu opiniile unor cercetători ca Georgiev, Neustupny, Dumitrescu şi Whipp.

David G.Zanotti a avansat ipoteza că acestea ar fi fost intruziuni din stratul superior, cel mai probabil asociate locuirii de epoca bronzului şi mai ales culturii Baden-Kostolac. Această presupunere ar data tăbliţele între 5.400 şi 5.000 de ani în urmă, sau contemporane cu perioadele Uruk IV şi Jemdet Nasr din Mesopotamia, iar semnele lor devin compatibile cu analogiile sumeriene detectate de Adam Falkenstein, care le sintetizează într-un tabel iar ulterior de Sinclair Hood. Potrivit ipotezei lui Zanotti, Vlassa a găsit de fapt artefactele inscripţionate într-o groapă săpată din nivelul Vinča-Turdaş, dar acestea au fost îngropate într-un strat superficial pe panta abruptă nord-vestică a movilei, caracterizată de un context arheologic amestecat. Tăbliţele ar fi putut pătrunde din acel strat superior şi ar putea fi de fapt un produs de comerţ sau al mişcării de reflux a triburilor ce se întorceau dinspre zona egeană.

Dacă sunt puse sub semnul întrebării afirmaţiile lui Tringham, Milisauskas, Zanotti şi a altor cercetători, cum se poate susţine că oasele şi tăbliţele sunt sincrone?
În primul rând, doresc să accentuez faptul că aceşti cercetători urmează o cronologie învechită. Ei nu iau în considerare faptul că cultura Turdaş, la care fac referire, s-a născut pe o bază Vinča B şi s-a dezvoltat după migraţiile Vinča C, concomitent cu şocul social şi coliziunea culturală. Prin urmare, această cultură este mult mai recentă decât Doamna de la Tărtăria şi aparţine neoliticului târziu, la fel ca şi culturile Tisa, Stoicani-Aldeni şi Precucuteni.

În alt doilea rând trebuie să se ia în considerare modul în care s-a produs intruziunea tăbliţelor, conform reconstrucţiei lui Zanotti. În speranţa clarificării localizării reale a tăbliţelor de la Tărtăria, acesta a încercat să recreeze prin intermediul calculatorului zona din secţiunea G (unde au fost descoperite tăbliţele) aşa cum arăta înainte de săpătura din anul 1961. Utilizând o combinaţie de mărire a hărţii,  secţiuni şi fotografiile originale ale lui Vlassa, Zanotti a emis ipoteza proximităţii gropii rituale de suprafaţa originală înainte de săpătură. Dar în studiul său artificial şi netestat, Zanotti nu a luat în considerare faptul că râul curgea odinioară mai jos de aşezare şi a erodat o parte din aceasta. Malul foarte abrupt al râului demonstrează acest lucru, iar linia vechiului curs poate fi trasată dedesubt. Acest fenomen natural a determinat o înclinare diferită a pantei faţă de cea presupusă de Zanotti. Reconstrucţia sedimentelor elaborată de acesta este validă nu înainte, ci doar după săpătura lui Vlassa; desigur trebuie să fi arătat diferit cu patru mii de ani în urmă, în timpul culturii Baden-Kostolac.

Gheorghe Lazarovici şi Zoia Maxim au efectuat o ridicare topografică a acestui punct controversat şi au presupus că în timpurile neolitice aşezarea nu avea forma unui tell erodat ci era situată pe o terasă, iar hotarele acesteia erau la o distanţă de minim 10-15 m.
Concluzia este că aspectul gropii şi poziţionarea tăbliţelor nu au fost deranjate de groapa ce aparţine culturii Baden-Kostolac (30-40 cm) pe care Zanotti o presupunea cu o adâncime de 2 m. Unghiul de scurgere al pantei reconstituite de Zanotti măsoară în jur de 45°, dar în realitate acesta era de 70-80°, fapt ce indică realitatea că procesul de eroziune era natural şi intens.
De asemenea se poate considera că groapa rituală era prea îngustă pentru a permite căderea tăbliţelor şi a mormanului însoţitor de artefacte.

Lazarovici şi Maxim au criticat îndoielile lui Zanotti în termeni foarte duri considerându-le “nerezonabile sau naive” iar remarcile sale ca fiind “copilăreşti şi neadevărate”. Iar Milisauskas într-o lucrare recentă a evitat cu grijă să ia parte la această controversă.